Voci pentru România

Autor: Simona Berbec


Laura Buruiană s-a afirmat ca artist de talie internaţională la vârsta de 23 de ani, când a câştigat concursul „Young Concert Artists” de la New York, SUA. Un an mai târziu, cu ocazia unui concert în metropola americană, New York Times scria despre Laura că este „veritabilă virtuoză, ale cărei sunete izvorâte din instrumentul său sunt pline de culori, de dramă”. In prezent Laura Buruiană colaborează în diverse proiecte muzicale cu intrerpreţi români şi străini, iar pe 9 decembrie va concerta ca solistă împreună cu Orchestra Naţională Radio la sala Mihail Jora unde va interpreta concertul pentru violoncel de Eduard Elgar.

Cât de dificil este pentru un tânăr muzician român să se remarce pe scene internaţionale? Cum a evoluat acest proces pentru tine?

Recunoaşterea internaţională şi realizarea unei cariere internaţionale reprezintă un drum anevoios care cere enorm de multe sacrificii şi foarte multă muncă. Talentul este foarte important, însă munca şi apoi şansa joacă în aceeaşi măsură un rol esenţial în a reuşi într-o carieră internaţională. Pentru mine acest drum a fost greu, mai ales că în familia mea nimeni nu este muzician, aşadar muzica chiar a fost o pasiune, pe care am îmbraţişat-o destul de târziu însă – am început studiul violoncelului abia la vârsta de 10 ani.
Am avut însă alături de mine familia, în special pe mama şi pe bunicii mei care au crezut în mine şi m-au susţinut în toţi aceşti ani.

Recunoaşterea internaţională a venit odată cu câştigarea concursului „Young Concert Artists” de la New York în 2003 când au început să mi „se deschidă porţile” către scene importante.
Este greu să ajungi în vârf, dar şi mai greu este să te menţii, aşa se spune şi sunt total de acord cu această sintagmă deoarece în momentul în care ştacheta este foarte sus, trebuie să munceşti la fel de mult, dacă nu chiar şi mai mult, ca să rămâi pe culmi.

Ceea ce cred ca este poate cel mai important de ştiut pentru un tânăr care vrea să se afirme este că şansele nu vin de la sine. Trebuie căutate, trebuie avută ambiţia de a merge până la capăt, de a şti şi de a avea curajul să rişti. Bineînţeles că reuşite nu este sigură, dar trebuie încercat, trebuie riscat în momentul în care credem în propriile forţe şi ne-am pregătit destul de bine pentru a putea fi la „înălţimea aşteptărilor”.

Autor: Cătălina Grigoraşi

Corina Şuteu este expert si trainer în managemnt cultural, politici culturale europene şi cooperare culturală . În prezent este director al Institutului Cultural Român din New York si presedinte al asociatiei ECUMEST. Timp de 9 ani, a fost director al Mastère Specialisé Europèen en Management des Entreprises Culturelles la Şcoala de Comerţ din Dijon (Franţa) si a lucrat extensiv unsprezece ani ca expert international cu rezidenta in Franta. Corina Şuteu a iniţiat şi implementat programul de Masterat ECUMEST pentru Europa Centrala şi de Est in 1995 si a co-initiat programul Policies for Culture, in colaborare cu European Cultural Foundation, Amsterdam, in 2000. Ea a publicat numeroase articole si studii de specialitate si este autoare a volumului’Another brick in the wall, a critical review of cultural management education in Europe”(Boekmanstudies, Amsterdam, 2006).

Din 1995 aţi ocupat funcţia de director al Mastère Specialisé Europèen en Management des Entreprises Culturelles la Şcoala de Comerţ din Dijon (Franţa). Ce aduce nou masteratul în această arie de studiu în Europa?

Masteratul Cultural European al Şcolii de Comerţ din Dijon, primul din Europa care era gândit, ca structură, într-un parteneriat foarte original între un centru cultural, la Saline Royale d’Arc et Senans, şi o şcoală de business, avea câteva extrem de seducătoare elemente de pornire în contextul anilor 90.

În primul rând, era un curs deschis către profesioniştii din întreaga Europă care doresc să îşi continue studiile, dar au deja experienţă profesională în domeniu. În al doilea rând, combina o abordare pedagogică bazată pe înţelegerea culturii şi a culturilor europene, cu formare în competenţe manageriale aplicabile specific domeniului cultural. Interacţiunea între teorie şi practică, între studiu academic şi aplicaţie în proiect, era permanentă, iar cursul era intensiv.

Intersecţia între profesioniştii de diverse vârste care urmau masteratul, studiile de caz, rezidenţele de studii în diverse ţări ale Europei de Vest şi de Est – ceea ce era o altă premieră absolută la începutul anilor ‘90, ca şi contextualizarea cunoştinţelor în perioada stagiului practic făceau din masterat o formaţie de înalt nivel, cu totul aparte.

Autor: Ionela Doboş

Părăsind România la vârsta de 17 ani, Andrei Postelnicu a lucrat timp de 8 ani în redacţiile a două dintre cele mai respectate organizaţii jurnalistice în domeniu – Financial Times şi Bloomberg News . Activitatea sa jurnalistică include reportaje, articole de analiză şi comentarii pentru BBC, RFI, Foreign Policy şi Newsweek.

Aţi plecat din România la 17 ani, v-aţi întors la 32. Care sunt diferenţele majore între omul care a plecat din ţară la 17 ani şi cel care s-a întors la 32? Care a fost impactul revenirii în ţară?

Când am plecat din ţară la 17 ani eram furios pe România. Furios cu spume, aş putea spune. Mi se părea că nimic nu se întâmpla aici suficient de repede sau suficient de bine. Mai mult, eu credeam că le ştiu pe toate – aveam, totuşi, 17 ani.
Partea cu atotştiinţa s-a vindecat destul de repede, din fericire. De-a lungul anilor, s-a mai temperat şi acea furie adolescentină, pe măsură ce am înţeles de ce schimbarea este un lucru foarte dificil – fie că vorbim de schimbarea unei persoane, a unei organizaţii, sau a unei societăţi.
Acestea fiind spuse, continui să cred că în România lucrurile care ar trebui să se întâmple nu se întâmplă nici suficient de repede şi nici suficient de bine. Cred că românii au schimbat dictatura lui Ceauşescu pe dictatura mediocrităţii – dictatura slabelor speranţe şi aşteptări de la ei înşişi.
Sunt multe trăsături ale românilor care ar putea fi catalogate drept „cea mai mare/fundamentală/gravă problemă”, condiţia sine qua non care trebuie îndeplinită pentru ca ceva să se schimbe. Una dintre acestea, după părerea mea, este şi această obsesie colectivă cu ideea că la noi e ca la nimeni, că în România nu se poate întâmpla mai nimic bun. Ne tăiem speranţele înainte de a le articula, ne frângem oasele aripilor înainte să încercăm să zburăm. Şi părem să facem asta cu bună ştiinţă, cu entuziasm, chiar.
Impactul revenirii în ţară a fost destul de dramatic, dar a fost atât pozitiv, cât şi negativ. Voi lăsa de-o parte aspectele negative deoarece despre acestea se vorbeşte destul, dacă nu chiar prea mult. Între cele pozitive, aş menţiona foarte multele oaze de normalitate şi de frumuseţe pe care le-am descoperit în România. Nu e vorba doar de turism, de locuri şi peisaje, ci şi de oameni, de companii. România are mai multe exemple decât îşi dă seama că şi la noi „se poate”, şi se poate altfel – se poate bine, se poate la timp, şi nu se pune problema că „merge şi-aşa.” Mulţi oameni au decis că aşa nu mai merge, şi fac lucrurile altfel. Sper ca rândurile lor să se îngroaşe, de-a lungul timpului.

Autor: Luciana Duţu, Voci pentru România

Pasiunea pentru chimie i-a netezit drumul lui Mircea Dincă din Făgăraş, oraşul natal, spre universităţi de renume ca Princeton, University of California – Berkeley sau MIT. Olimpic internaţional la Chimie, Mircea Dincă consideră că studenţii români pornesc cu şanse egale alături de colegii lor din alte state, având drept carte de vizită performanţele academice impresionante. Studiile aprofundate şi activitatea de cercetare în domeniul chimiei anorganice i-au conferit un post la Catedra de Chimie Anorganică în cadrul uneia dintre cele mai prestigioase universităţi americane de profil, Massachusetts Institute of Technology (MIT).

Cine este omul Mircea Dincă?

Omul Mircea Dincă este un tată, soţ, fiu, şi frate, care s-a mutat din Făgăraş în SUA în 1999 pentru a urma facultatea la Princeton University. După un program de doctorat în Chimie, la Universitatea din California, în Berkeley, am obţinut un post de postdoctorand la MIT, iar din iulie 2010 sunt profesor la Catedra de Chimie Anorganică tot la MIT.

Cine ar fi fost profesionistul Mircea Dincă dacă nu ar fi emigrat în străinătate?

Nu ştiu, probabil aş fi ajuns doctor urmând modelul fratelui meu, ceea ce ar fi fost chiar bine, cred. Ce va pot spune cu siguranţă este ca nu aş fi putut urma o carieră în cercetare la acelaşi nivel la care o fac acum şi ,prin urmare, este foarte probabil că nu aş fi fost intervievat de dumneavoastră.

Aţi studiat la universităţi prestigioase. Care au fost criteriile şi motivele pentru care aţi făcut aceste alegeri?

Aş putea spune că plecarea mea la Princeton, după liceul petrecut în Romania, a fost puţin dictată de şansă. Ştiam că vreau să contribui la cercetarea în chimie şi ştiam că în SUA condiţiile pentru a face cercetare la nivel înalt sunt deosebit de prielnice, dar nu pot spune că aş fi avut vreo preferinţă pentru Princeton, faţă de alte universităţi americane înainte să ajung aici. S-a dovedit a fi o şansă de neuitat, pentru că Princeton University este într-adevăr o instituţie fără egal din punctul meu de vedere între alte universităţi din SUA. M-a învăţat să gândesc într-un fel deosebit, şi a fost extrem de generoasă prin a-mi acorda o bursă integrală de-a lungul celor patru ani de facultate.

Autor: Anamaria Blănaru

Mona Momescu este printre românii care ne poate vorbi, fără a fi încetat comunicarea cu țara de origine, de limba română ca o limbă străină. Lector titular la Catedra de Filologie română, filosofie, limbi clasice și balcanice a Universității Ovidius Constanța, Mona Momescu a promovat în activitățile sale academice limba și cultura română atât ca lector la Catedra “N.Iorga” Columbia University, New York, cât și ca evaluator principal pentru literatura română, nivel A1, în cadrul International Baccalaureate Organisation. În prezent, programul de limba română de la Columbia University va oferi, în parteneriat cu University of Pennsylvania, un curs intensiv de limba română. Totodată Mona Momescu participă la grupul de lucru care are ca obiect limbile de circulație restrânsă ca limbi de origine (Yale University). A semnat volumul Canon, identitate, tranziție, Editura Universității din București, și a editat, cu Sorin Adam Matei, volumul Idolii forului, Corint, 2010.

În urma experienței academice din cadrul LRC, Columbia University, în ce măsură considerați că limba și cultura română pot deveni puncte de interes pentru studenții internaționali? Care ar fi avantajele deținerii unui atestat de limbă română pentru un student străin?

Dat fiind că există un număr de 39 de programe de limba și cultura română, susținute de MECTS și administrate de Institutul Limbii Române în parteneriat cu universitățile în cadrul cărora aceste programe se desfășoară, consider că limba și cultura română constituie deja un subiect de interes academic, profesional și uneori personal, de recuperare a identității de familie, pentru mulți studenți. Avantajele se măsoară diferit, în funcție de modul în care studenții se raportează la acest program, iar aici pot să prezint niște situații concrete, din experiența de la Univ. Columbia.

De pildă, am lucrat cu studenți care au optat pentru limba română pentru că se aflau la programul de studii sud-est europene, care presupunea studiul a două limbi din acest spațiu. Unii dintre aceștia au continuat până la nivelul superior și au integrat cunoașterea limbii române în programul lor academic. Aș da aici un exemplu, un nume de care sigur vom auzi, dra. Madigan Andrea Fichter care în prezent elaborează o teză de doctorat comparativă, despre rolul contraculturii în România și spațiul ex-iugoslav în anii 60, în perioada „dezghețului” ideologic. Alții studiază limba română în cadrele ei naturale, de limbă romanică, pentru că sunt integrați în programe de filologie romanică sau de lingvistică. Alții studiază limba română pentru că doresc să deruleze proiecte profesionale în România, în domeniile lor de specializare. În ultimii ani însă, am constatat că a crescut numărul studenților descendenți ai vorbitorilor de „limbă de origine” sau chiar ei înșiși vorbitori de limbă de origine. Aceștia văd un dublu avantaj în a studia limba și cultura română: pe de o parte își recuperează o dimensiune identitară importantă, pe de altă parte pot folosi cunoștințele lingvistice și culturale în proiecte profesionale în sau despre România, cu conștiința că sunt cumva „dinăuntru”.

Autor: Simona Berbec

Laurenţiu Neamţu, Coordonator şi Profesor de Managementul Proiectelor la “La Salle” Barcelona. În ultimii 20 de ani a experimentat diferite medii, începând cu cel academic, pe urmă pe cel al fabricii de stat din “epoca de aur”. A revenit la docenţa şi cercetare tehnico-ştiinţifică în România post-revoluţionară şi în afara ei. A lansat apoi o firmă start-up privată şi mai departe s-a implicat în proiecte internaţionale în Europa, Asia şi cele două Americi. În prezent este Coordonator şi Profesor de Managementul Proiectelor la Business Engineering School “La Salle” a Universităţii Ramon Llull, Barcelona.

Care a fost motivaţia principală care v-a determinat să vă îndreptaţi de la implementarea proiectelor la transformarea lor într-o disciplină academică pe care să o predaţi?

Cred ca este vorba mai degrabă de un context. Experienţele din untlimii 20 de ani m-au ajutat să îmi dau seama cât de puţin te pregateşte facultatea pentru viaţă, cât de puţin practice sunt studiile tehnice universitare şi cât de mult contează capacitatea de a-ţi forma o viziune generală şi integratoare, cât de important este să ştii cum să te comunici şi să stimulezi comunicarea, cum să tratezi persoanele cu care lucrezi şi, nu în ultimul rând, cât de eficient este efortul făcut pentru a obţine un rezultat specific. În facultăţile tehnice de multe ori se uită că schemele, algoritmii, maşinile, calculatoarele nu sunt altceva decât ustensile, elemente ajutătoare, pe care e bine să le cunoşti, dar că pentru a le pune în valoare e nevoie de altceva sau mai bine zis de ceva în plus. Se uită că dacă nu ştii să lucrezi în echipă nu vei ajunge prea departe, iar dacă nu esti eficient, nici până acolo.

În ziua de azi, practic, nu mai există proiecte unilaterale, aproape totul este transversal şi globalizat, este, practic, imposibil să realizezi ceva de valoare cu o perspectivă monotehnologică, necolaborativă sau lipsită de un minim studiu de eficienţă.

Autor: George Chioran

După o carieră de 24 de ani în învățământ și un doctorat în fizică, Aurora Constantin a decis să iși schimbe cariera, fiind atrasă de un domeniu relativ nou: Human-Computer Interaction (HCI). Ceea ce a atras-o în mod deosebit la acest domeniu este ideea că tehnologiile informaționale sunt abordate în context social. Prin proiectarea de sisteme interactive, HCI poate diminua diferențele dintre oameni și poate de asemenea veni în sprijinul persoanelor defavorizate. Aurora este în prezent doctorand în Informatică la Universitatea din Edinburgh, Scoția, unde lucrează în cadrul unui program menit să ajute atât copiii cu autism cât și copiii atipic dezvoltați să își îmbunătățească abilitățile de comunicare socială și să se integreze social. De curând Google i-a acordat una dintre cele 10 burse destinate celor mai buni studenți cu dizabilități din Europa, Elveția și Israel.

Alegerea Regatului Unit pentru studii a venit ca o inadecvare a sistemului Românesc de învățământ la nevoile, idealurile dumneavoastră sau ca o provocare?
Și una și alta. În primul rând aveam nevoie de o universitate care să fie accesibilă pentru scaunul rulant. Din câte știu nu există așa ceva la noi in țară. Din păcate preocuparea pentru accesibilizare se lasă așteptată. În al doilea rând, pot spune că a fost și o provocare. Doream de foarte mult timp să învăț limba engleză, pe care nu am avut șansa să o studiez în școală și, de asemenea, să învăț programare. Cu ani în urmă nu îmi închipuiam că aș putea studia într-o limbă străină. Apoi, pe masură ce am început să mă descurc mai bine cu limba engleză a apărut ideea de a aplica pentru un program in Marea Britanie. Trebuie să recunosc că foștii mei elevi mi-au servit ca inspirație și mi-au fost, de asemenea, de mare ajutor. Cum tot mai mulți plecau la studii în afară, primeam informații din ce in ce mai concrete și prindeam curaj. Și, da, in final a apărut ca o provocare: hai, sa văd dacă pot trece si peste aceste ‘bariere’ (de limbă, de civilizație, de domeniu-pentru că era un domeniu total nou pentru mine).

Autor: Anamaria Blanaru

Adrian Albert este doctorand în cadrul prestigioasei universităţi americane Stanford, specializându-se în departamentul de Electrical Engineering, ceea ce presupune o arie complexă de cercetare de la sisteme integrate până la economie aplicată şi artă computaţională.
Deşi fizician de vocaţie şi, mai târziu, de profesie, Adrian Albert deschide o realitate tot mai chestionată în lumea românească, şi anume că lectura şi limbile străine stau la baza oricărei formaţii intelectuale de nivel înalt.

Care a fost parcursul educaţional (proiecte naţionale, internaţionale) pentru a ajunge doctorand la Stanford?
În liceu m-am axat pe fizică şi limbă germană – m-am calificat la olimpiadele naţionale şi internaţionale. Am făcut facultatea în Germania, în Bremen, mai întâi cu o bursă parţială de la universitate, în ultimii doi ani cu o bursă completă de la guvernul german prin fundaţia Konrad Adenauer. Mi-am luat licenţa în fizică şi matematică computaţională, iar mai apoi masteratul în astrofizică (echivalentul vechiului Diplom german). În timpul facultăţii am muncit în cercetare în laboratoarele universităţii în timpul anului şcolar, şi în laboratoare din Statele Unite în timpul verii. După masterat – în Germania studenţii termină în mod tradiţional un masterat pentru a se putea angaja – am lucrat în cercetare la o companie de animaţie din California (Pixar Animation Studios). Am aplicat la mai multe programe de doctorat, şi am ales Stanford din motive personale la acel moment.
Doi factori cred că m-au ajutat cel mai mult până acum – disponibilitatea pentru muncă intensă şi susţinută, şi faptul că am citit destulă literatură în diverse limbi pentru a mă putea exprima în mod coerent în scris. Comunicarea ştiinţifică (şi nu numai) se face în general ori în scris, ori vizual. O aplicaţie pentru facultate, pentru un program doctoral, sau pentru fonduri de cercetare, care este bine scrisă va primi mult mai multă atenţie decât una scrisă în mod neglijent, chiar dacă vine de la un student mai bun.

Autor: Ovidiu Coceriu

Aurelian Crăiuțu este profesor universitar în departamentul de științe politice din cadrul Universității Indiana, Bloomington din Statele Unite ale Americii. Temele de cercetare ale profesorului Crăiuțu includ gândirea politică și socială franceză (Montesquieu, Tocqueville, Constant, Madame de Staël, Guizot, Aron), liberalismul și conservatorismul modern, teoria democrației precum și teorii referitoare la procesul de democratizare a estului Europei. A publicat numeroase cărți atât în țară, cât și în străinătate, printre care “Elogiul moderației” și “Elogiul libertății”, apărute la editura Polirom.

Aş dori să îmi spuneţi câteva cuvinte despre proiectele în care sunteţi implicat şi cum aţi ajuns să fiți implicat în ele.

Eu mă definesc ca un istoric al ideilor politice mai degrabă decât ca filosof politic. În ultimii 10 ani am lucrat pe teme legate de gândirea politică franceză modernă, iar acum sunt implicat într-un proiect de anvergură care este de fapt o istorie intelectuală a conceptului de moderaţie politică. Mă voi concentra în prima parte a acestui proiect pe gândirea politică franceză de la 1740 la 1830. Asta înseamnă că include perioada fascinantă a revoluţiei franceze şi se constituie într-o carte care se va numi A Virtue for Couragous Minds şi care va apărea în 2012 la editura Universităţii Princeton. Ea este, de fapt, o carte pe care am început-o, ca să mă exprim astfel, în variantă românească şi pe care am publicat-o în 2006 la editura Polirom. În varianta românească, se numea Elogiul moderaţiei. Cartea a fost concepută ca o urmare la o lucrare pe care o publicasem în 1998, tot la Polirom, şi care se numea Elogiul libertăţii.

Alegerea libertăţii şi a moderaţiei nu e deloc întâmplătoare, pentru că e vorba de două valori care, de altfel, descriu agenda mea intelectuală: eu chiar cred în ideea de moderaţie politică. Aceasta este prima parte a proiectului. Va urma o a doua parte în franceză, de la 1830 la 1870, după care, sper să scriu o carte despre ideea de moderaţie politică în gândirea engleză modernă de la 1660 până la 1880. În final, a patra parte a proiectului meu, ar fi o carte despre moderaţia astăzi. În spaţiul românesc, un gânditor de care mă simt foarte apropriat este Nicolae Steinhardt care a avut, de altfel, în anii 1930, contribuţii esenţiale la această temă.